Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan si Alex Stefanescu – aceasta a fost componenta grupului de scriitori care in 2001 a plecat intr-o vizita in China. Calatoria cu avionul pana la Beijing – cu escala la Baku – a durat unsprezece ore. Calatorea cu noi, in cala, si un sicriu, cu un mort in el, ceea ce unora li s-a parut de rau augur.
In capitala Chinei ni s-a pus la dispozitie un microbuz pe care scria, cu litere mari, „Oaspeti ai guvernului chinez" (bineinteles, in chineza). Asa se face ca politistii din intersectii ne salutau si ne dadeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului sau semnele de circulatie. Eugen Uricaru isi dorea foarte mult sa ajungem in Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am inteles de ce). Dar autoritatile, cu o fermitate exprimata politicos, nu ne-au lasat sa ajungem acolo. Am ajuns, insa, intr-o mica localitate din apropierea Tibetului, strabatuta de parauri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate si cu colivii cu papagali atarnate de stalpisori de bambus. Casele, de piatra marunta, cu acoperisuri multicolore si ferestre strambe, erau si ele pitoresti. Oricum, (eu, cel putin) nu intelegeam nimic din stilul de viata al localnicilor.
In piata centrala a micii asezari (piata patrata si oarecum asemanatoare cu cele din orasele transilvanene) existau banci de piatra, slefuite de-a lungul anilor de intemperii si poate de fundurile (de domnisoare chinezoaice, ma gandeam eu visator) care statusera pe ele. Acolo, in soarele de amiaza, ne-am facut reciproc fotografii. Trecatorii nu se mirau (au si ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Ii amuzau insa figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi", ci „nasuri mari", pentru ca nasurile noastre par proemeninte in comparatie cu cele turtite ale lor).
Era o caldura umeda. In zare se vedea Munte
