Eu am fost oprită o dată în aeroportul din Roma - unde schimbam avionul - fiindcă purtam în geanta de umăr un mic vas de lut în formă de căpşună cu instrumente de manevrat antreuri, mici cuţitaşe şi furculiţe miniaturale.
Voiam să-l ofer cadou unor prieteni, mi se păruse simpatică ideea, mai ales că ei dădeau mereu mese pentru apropiaţi. De aceea ţinusem să-l port cu mine, era destul de fragil şi, dacă îl îngrămădeam în geamantanul de la cală, cu siguranţă l-aş fi găsit bucăţi. N-am riscat. Ba da. De fapt, am riscat să par o teroristă care intenţionează să paralizeze de spaimă pasagerii unui avion fluturând cuţitaşele mici cât degetele mâinii în scopuri numai de ea ştiute, deturnări, aterizări forţate sau acţiuni sinucigaşe.
Italianul care m-a poftit să golesc geanta era pesemne foarte amuzat de scăparea mea. M-a întrebat de unde sunt şi după ce am scăpat de corvoada recunoaşterii publice a provenienţei ruşinoase - că aşa am ajuns să simt - a început să mă privească cu simpatie, spre marea mea surprindere. M-a întrebat de Dan Petrescu şi de Hagi. I-am înşirat ce-au mai făcut în ultima săptămână, cu clarviziunea care mă fulgerase deodată.
L-am invitat în România cu toată familia şi mi-a răspuns că ar fi nespus de încântat, mai ales dacă ar călători cu pasageri aşa periculoşi ca mine. Am plecat şi m-am felicitat că ustensilele buclucaşe erau boante - a cântărit mult în CVul meu spontan în faţa omului de ordine. S-a discutat mult despre cât de mult ne pipăie, ne cercetează, ne ascultă bătăile inimii, ne umilesc, de măsurile de securitate duse la absurd, s-a dovedit că în ciuda scrupulelor au fost posibile mari catastrofe, da, o să mai curgă multă cerneală sau, pardon, o să se tocească încă multe taste pe tema asta. Unele măsuri sunt îndreptăţite.
Nu poţi duce cu tine în avion orice. Materiale inflamabile. Ştiu că nu e
