Epoca actuală pare să fie găselniţa malefică a unui vrăjitor metafizic: suntem invitaţi din toate părţile să ne lenevim mintea, suntem momiţi să ne încetinim reflexele, suntem conjuraţi să ne împăcăm cu sărăcirea limbii, ba chiar ni se cultivă gustul pentru clişeele verificate. Aproape că îţi vine să crezi că numai ce e sterp şi previzibil poate să fie bun, şi asta fiindcă doar el e inofensiv. În acest climat contagios de sterilizare lingvistică, cei care izbutesc să-şi păstreze puterea de reacţie lexicală fac parte din categoria paladinilor urgisiţi. Doar ei îşi mai pot lua revanşa în faţa unui mutaţii mentale ce pare a fi implacabilă: degradarea limbii pînă la preschimbarea ei într-o mediu neutru, agreabil şi politicos.

Şi chiar acesta e cazul lui Baudrillard în Cuvinte de acces: un lucid neconsolat încăpăţînîndu-se să-şi păstreze starea de prospeţime reactivă, stare cu atît mai greu de obţinut cu cît terenul pe care se mişcă - lumea cuvintelor - este cu predilecţie afectat de uzura morală.

Fenomenul pe care îl denunţă Baudrillard l-am simţit cu toţii într-o oarecare măsură: e vorba de acea rugină tenace care roade sensul cuvintelor, slein­du-le miezul şi micşorîndu-le expresivitatea. Şi parcă o voinţă inflexibilă ne împinge către un stadiu cînd, într-o zi nu prea îndepărtată, vom vorbi cu concizia telegrafică a unor fiinţe dresate şi cuminţi. Atunci vom semăna întru totul cuvintelor inerte pe care le scoatem pe gură: comportamente standard, cu gesturi fixate în convenţiile aflate în vigoare. Şi astfel, cu o viaţă desfăşurîndu-ni-se după şablonul debil al expresiilor comune, statutul nostru de fiinţe libere va fi iluzoriu. Cine e mecanic în expresie nu poate fi spectaculos în biografie. În fond, cuvintele prevestesc în literă felul cum ne vom duce viaţa în spirit. Iar cînd cuvintele vor înceta să mai fie vectori mentali, sugestii de sens,