Dumitru Chioaru este un poet ce se redefineşte periodic, prin antologii din creaţia sa, atent alcătuite şi susţinute de un aparat critic creditabil. Cea mai recentă sinteză de acest fel este girată de Al. Cistelecan, printr-o prefaţă bine documentată, veritabil studiu, totodată exhaustiv şi sensibil, deşi nu foarte entuziast, mai degrabă reţinut şi rezervat. S-ar mai putea oare adăuga ceva după acest tur de forţă critic? În ceea ce priveşte datele mari ale problemei, poate nimic, dar în unele puncte unele afirmaţii ar suporta o nuanţare. Dacă fundamentală este prenumărarea lui Dumitru Chioaru în rândul liniei livreşti a echinoxiştilor (poeţi "timoraţi de viaţă şi extaziaţi de bibliotecă"), caracterizarea sa, în consecinţă, ca nostalgic expert în "concretizări ale reveriei", în "corporalizări ale himerei", ori practicant al unui "romantism de contrabandă", mi se pare un pic prea succintă. Lecturile şi o anume devitalizare, manifestată prin edulcorare emoţională, ar fi, în opinia criticului amintit, nota fundamentală, pe care scurtele schimbări de ton, în manieră expresionistă, înscriu stridenţe prea puţin credibile, afirmă Al. Cistelecan, reliefând, în acelaşi timp, în fraze calde şi apreciative, spiritualitatea demersului specific poetului sibian.

Fără a nega impactul lecturilor asupra lirismului acestuia, mărturisesc că ele îmi par a fi doar puncte de pornire ale poeziei - platforma pe care îşi înalţă viziunea, concretizată în volumele publicate, atâtea câte au fost (patru, fără a număra şi antologiile) şi că nu am dobândit certitudinea că Dumitru Chioaru ar scrie o poezie livrescă. Mai degrabă, din pricina unei introvertiri consubstanţiale sinelui său, precum şi a unei diafanităţi a percepţiei, cu care, aşijderea, a fost hărăzit (şi pe care întreaga critică ce s-a exprimat despre poezia sa i-a remarcat-o), el uzează de o anumită "scenografie" uşor