De vorbă cu poetul Ion Gheorghe
În poezie, Ion Gheorghe este Bărăganul.
Poetul înaintează pe dedesubt către esenţa lui, scormonind printre rădăcinile trainic unite, privind chiorâş înfloririle de deasupra, menite să cadă şi să reintre în circuit.
El îşi apleacă mai lesne urechea de coaja seminţei, gata să pleznească, în interiorul ţărânii.
Zgomotul spargerii ascunse pare turbure.
Ca versul lui lung, legănat, căznit, cu mers obstinat de coropişniţă...
Acest preludiu, - bâiguit, - are tonul major al unei căutări grave, peste sunetele de piculină scoase de idilismul rural.
*
* *
- În spaţiul oceanic mai trăisem. Despre el am scris "Căile pământului".
Cunosc Câmpia română ca pe liniile palmei mele: de la dealurile Istriţei până la Brăila, dincolo de Călăraşi şi până la fluviu.
Brazdele Golf-streamului se sfârşeau ca pământurile natale...
Deseori, în plin Atlantic, aveam senzaţia că la orizont nu ceaţa despicată se clatină, într-o parte şi alta, ci lanurile de porumb devastate de cules şi de toamnă.
În acest sens, n-am plecat nicăieri.
- Un fel de "voiaj în jurul odăii"... Odaia aceasta a ta o iei cu tine peste tot...
La Mangalia ţin minte că o ţărancă bătrână privea valurile mării...
La un moment dat, s-a întors spre mine şi a spus: "Da' mult pământ mai înghite şi marea asta, maică!"...
-Înţeleg, înţeleg...
- Voiajul meu s-a petrecut, de fapt, în retorta colosală a naturii, pe ocean, - această ne-aşezare de veci a materiei.
Consecinţele de fond abia din această revelaţie s-au desfăşurat.
...M-am temut de moarte mai puţin ca oricând. Astăzi mă nedumereşte faptul că mai sunt viu... Ceea ce am văzut şi am înţeles eu acolo se plăteşte cu viaţa. Mă are ea, natura, în evidenţă, şi se ţine strâns de mine, nici o grijă. Îi cer
