O apariţie relativ recentă (Niculae Gheran, Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu prin el însuşi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008) celebrează un veac de la debutul prozatorului (Luceafărul, 1 noiembrie 1908), publicată fiind în colaborare cu Muzeul Judeţean Bistriţa - Năsăud, care valorifică în planul de cercetare ştiinţifică fondul documentar "Rebreanu" de la Biblioteca Academiei Române.
Cartea întreţine "constanta Rebreanu" în peisajul nostru literar: nu un cult, deşi îl merită din plin, ci fireasca datorie faţă de romancierul român suprem. Eugen Lovinescu era dispus să sacrifice pe altarul lui Ion toate romanele de până la el, dar noi astăzi, privind retrospectiv cele 9 romane ale scriitorului, recunoaştem că rămâne fără egal. La interval de câţiva ani, o monografie ori un eseu, o antologie sau un volum din ediţia critică ni-l redescoperă pe Liviu Rebreanu şi îi probează perenitatea.
Atât numărul cât şi titlurile eseurilor şi ale exegezelor recente par simptomatice pentru fascinaţia pe care continuă s-o exercite scrisul rebrenian: Liviu Rebreanu şi paradoxul organicului de Mircea Muthu (1993), Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului de Dan Mănucă (1995), Rebreanu: dincolo de realism de Ion Simuţ (1996), Liviu Rebreanu - utopia erotică de Adrian Dinu Rachieru (1997) Alt Rebreanu de Liviu Maliţa (2000) şi Liviu Rebreanu, Ipostaze ale discursului epic (2001) de Gheorghe Glodeanu.
Noua carte realizată "la patru mâini" se impunea ca dat necesar nu doar specialiştilor, ci şi unui public mai larg. Ea ne propune o autobiografie a lui Rebreanu, reconstituită atent din mărturiile scriitorului. Autorii au folosit o tehnică uitată, cea a mozaicului, pentru că au decupat din toată literatura confesivă a scriitorului bucăţi de mărimi felurite, apoi le-au încasetat după altă logică, respectând regula strictă a efectului creat: cea de a p
