Primul mare prozator pe care l-am citit în copilărie şi care a făcut pentru mine trecerea dinspre basm spre roman a fost Jack London cu o carte de neuitat: Colţ alb. Fără să ştiu treceam de la animalele care ştiau să-i vorbească eroului pe limba lui aşa cum şi acesta nu se împiedica să le ceară ajutorul pe limba lor, la animale care fără să vorbească comunicau altfel, şi de care te apropiai cu dificultate aşteptând cu răbdare ca sălbăticia lor sinonimă cu teama şi agresivitatea să cedeze pentru a face loc unui lucru uman, sentimentul. Cu cât era mai dificil de învins sălbăticia, cu atât acest sentiment avea o încărcătură mai puternică, o legătură care însemna deopotrivă viaţă şi moarte şi care excludea trădarea. Într-un fel, animalul ştia să fie loial acolo unde omul eşua de nenumărate ori. Eram copleşit de felul în care se discuta acolo de marele "Wild" şi felul în care lupul, numit şi Colţ alb, îl întruchipa cu superbia cu care natura ne arată chipul ei neatins de la Facere. Jack London te făcea să simţi lupta care se dădea între sălbăticie şi sentimentul necunoscut: afecţiunea. Dacă sfântului Grigore Palamas îi mâncau urşii din palmă pentru că probabil îşi pierduse mirosul lumesc, e greu de imaginat o apropiere între o vulpe şi o fetiţă, oricât de mult ne-ar plăcea să credem. De altfel, cu această mică rezervă ne situăm în miezul filmului lui Luc Jacquet care ne oferă o parabolă sau dacă termenul pare pretenţios o fabulă, însă una cu un aer veridic care estompează adeseori frontierea dintre lumi. O relaţie imposibilă pe care regizorul o oferă ca posibilitate subliniază dimensiunea unei lumi pe care tindem s-o ignorăm cu excepţia documentarelor de pe Discovery, Animal Planet sau clasicei plimbări la grădina zoologică, unde animalele ne privesc cu acele priviri straniu-umede de după gratii. Într-una din povestirile lui, Borges povestea tensiunea pe care a simţi