În pofida aparenţelor de generaţie boemă, regăsim printre "nouăzecişti" câţiva autori importanţi care scriu şi publică ritmic, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie creatoare, dar într-o ramă de indiscutabil profesionalism literar. Marile cărţi sunt rare: momente faste, izolate în care activitatea stăruitoare, "orizontală", a unui scriitor câştigă dintr-odată numeroase trepte, ducând spre transfigurare, altitudine, unicitate artistică. Iar majoritatea poeţilor dau ce au mai bun într-o tinereţe rapidă, incandescentă, după care îşi supravieţuiesc fie prin volume inerţiale, tot mai inconsistente şi mai previzibile, fie prin experimente forţate şi riscante, cu rezultate şi mai îndoielnice.

Apreciez la Mihail Gălăţanu, în primul rând, tenacitatea cu care îşi scrie şi rescrie poezia, la două decenii şi mai bine de la debutul exploziv. Ultimii ani îl arată preocupat nu numai de propria lume (şi scenografie) lirică, dar şi de problema descoperirii unui unghi cât mai bun de perspectivă şi asalt vizionar. Nombrilismul Autorului conştient, ca nimeni altcineva, de condiţia sa de excepţionalitate, poza aceasta "nouăzecistă" şi gestica însoţitoare fac loc, pe spaţii tot mai largi, unei modestii reale, unei smerenii aproape creştineşti. De la Burta înstelată (2005) la Inima de diamant (2006) şi de la aceasta la recentele Poeme amniotice, se observă efortul poetului de a găsi o combinaţie cât mai bună între organicitatea viziunii şi productivitatea utilizării ei, îndrăzneală imaginativă şi retractilitate reflexivă, blasfemie şi psalm.

Volumul nou se deschide printr-o dedicaţie ("Mamei mele, Ioana, care de patruzeci de zile nu mai locuieşte doar în lumea aceasta") care va da, inevitabil, greutate şi gravitate existenţială versurilor ce urmează. Jocurile de cuvinte, bufoneriile scandaloase, expresiile licenţioase, întorsăturile post-avangardiste de condei ic