Între 9 şi 24 aprilie 2009 am fost cu Domniţa în America (notă pentru cititorii mai puţin cultivaţi: Domniţa e soţia mea). Ecoul politic al acestei vizite a fost minim, deşi m-am fotografiat cu Obama (mai exact, cu imaginea sa în mărime naturală, de pe un panou instalat în faţa unui magazin). Dar ecoul ei afectiv, în conştiinţa mea, a avut amploare şi nu s-a stins nici după ce m-am întors în România. Anumite momente mi-au rămas în minte pentru multă vreme.
*
Pe Aeroportul Otopeni mi se cere să mă descalţ, pentru că un mic ornament metalic de la pantofi face să ţiuie detectorul de metale de la punctul de control. Trebuie să-mi scot şi cureaua de la pantaloni, pe care, împreună cu cheile şi portofelul, o pun pe o tavă de plastic, pentru radiografiere. Mă uit în jur şi văd bărbaţi şi femei supuşi aceluiaşi ritual umilitor. Exact la fel se procedează şi la Paris, unde, în plus, îmi este aruncată într-un tomberon şi sticluţa cu apă (de care am nevoie ca să-mi pot lua medicamentele), iar Domniţei îi este confiscată minuscula şi inofensiva pilă de unghii. Şi toate acestea pentru că nişte descreieraţi practică în lume terorismul. Milioane de oameni de bună condiţie, care n-au făcut nici un rău, nimănui, nici măcar teroriştilor, trebuie să piardă timp, zilnic, cu această complicată percheziţie din cauza câtorva mii de inşi orbiţi de ură.
*
În Airbus-ul cu care traversăm Atlanticul am locul la distanţă de locul Domniţei. Stau lângă o franţuzoaică fandosită, care, ori de câte ori mă ridic şi ies pe culoar ca să mă dezmorţesc, se arată oripilată, scoţând un fel de gemete-vaiete intraductibile. Mă vede mare şi greoi, i se pare că există riscul să mă prăbuşesc peste ea sau să-i distrug, cu o simplă mişcare a cotului, un întreg eşafodaj al confortului pe care şi l-a construit repede, încă de la instalare. Are un laptop pe măsuţa p
