După 1989, viaţa în România a încetat să mai fie plictisitoare - inclusiv pentru poeţi. Cenuşiul s-a spulberat în curente şi drumuri noi, s-au mărit distanţele faţă de ideologie şi utopie, deziluziile n-au mai fost singurul humus, întrebările despre viitorul incert şi neliniştitorul trecut s-au amestecat cu altele despre identitate. Nu toţi poeţii şi-au pus întrebarea dacă îşi pot construi un loc în lumea atât de brusc deschisă. Romulus Bucur a reuşit. Nu s-a risipit în vorbărie şi texte aluvionare, nu s-a înecat purtându-şi "secundele ca pe un şirag de ghiulele". Amplul său spaţiu de rezonanţă - de la Homer, Ovidiu, Shakespeare, la Ezra Pound, cummings, Beatles şi Leonard Cohen, de la Dosoftei, Alecsandri şi Eminescu la "best of manele" - i-a dat prilejul să se aleagă pe sine.

Poetul, deopotrivă acasă în Roma lui Ovidiu, Alexandria lui Kavafis, Parisul lui Villon, Londra Beatles-ilor şi desigur în Banatul vestitei Aktionsgruppe, nu putea să nu-şi contureze un profil pentru lumea globală. Al. Cistelecan vorbeşte, în postfaţa antologiei AULA, despre drumul "de la lehamite la voluptate" al acestui "grefier ataraxic al biografiei dezeroizate şi plate", de întinerirea "poetului decepţiilor, al zădărniciilor şi al lipsei de sens". Nicolae Manolescu evocă "aspectul granulat" al caligramelor, iar Ion Bogdan Lefter (care e şi un anglist pertinent) surprinde "tonul unitar, curgerea limpede a versurilor, amintind simplitatea poeziei imagiştilor". Vorbind de imagişti, Ion Bogdan Lefter se referă în primul rând la cummings, eu însă cred că modelul principal al lui Romulus Bucur rămâne Ezra Pound. Nu numai prin tehnicile derivate din poezia chineză şi japoneză clasică (hei xiaolong: "e noapte dispare într-un taxi şi nu ştii/ a plecat acasă ori e un dragon care a lovit odată cu coada"); nu numai prin punctările precise şi economia de limbaj, prin "compunerea în r