Monica Patriche
Acum, mă sperie gândul că a trecut cam mult timp de când nu am mai scris. Şi nu numai aceasta. Oricât aş citi, sunt limitată până la urmă tot la propria mea sensibilitate. Nu cred că voi putea sări vreodată înafara ei... Aşa că am făcut un experiment: mi-am deşeratat sufletul, să mă cunosc pe mine în primul rând. Vă trimit rezultatele acestui experiment, împreună cu concluziile mele. Ce am găsit în sufletul meu: lacrimi, evlavie, inconsistenţa apei (datorată lipsei de viaţă trăită din copilăria mea, a singurătăţii de atunci şi a amintirii unui fel de ceaţă împletită cu strigăte şi cu teamă), nevoie de simplitate şi de unitate a poemului, o lipsă a preocupării faţă de concret (ceea ce se poate datora matematicii). A trecut lunga perioadă când vara stăteam la mânăstire, vindeam icoane şi participam la slujbe, iar de citit citeam doar cărţi despre iubirea lui Dumnezeu... dar mi-a modelat sufletul într-un fel de care nu pot face abstracţie. Multe din lecturile mele au avut aceste teme: lacrimile, evlavia, liniştea. Au fost ani când nu mă interesa altceva decât Dumnezeu şi eram fericită să stau cât mai mult în Biserica Lui.
Aşadar, nu ştiu ce teme să găsesc, care să se potrivească felului meu de a fi. Aproape că nu cred că lecturile ar putea să înlocuiască conţinutul sufletului meu care ar dori să se exprime.
1.
Lacrima nu este a celui ce plânge.
Maica păstrează lacrimi de la
naşterea pruncului
şi plânge cu ele.
Dacă pruncii pietrelor
nu ar mai răni la naştere
pe mamele lor!
Căci ele nu ştiu a plânge.
Laptele li se preschimbă în piatră -
va fi ea îmblânzită @N_
