Destinatar: Oana Pellea

Dragă Oana,

Trebuie să fie îngrozitor de greu să fii actriţă. Şi nu pentru că e nevoie de talent, de pasiune, putere de a răbda, stăpânire de sine şi atâtea altele, ci pentru că lumea din jur te confundă cu măştile pe care le-ai purtat. Ce-i drept, un actor bun se identifică el însuşi cu masca, măcar preţ de un spectacol. Bărbaţii se îndrăgostesc, se pare, nu de actriţe, ci de personajele pe care le interpretează acestea. În filmul Notting Hill, în care Julia Roberts se joacă, aş spune, pe sine, dar şi pe orice actriţă de succes, ea îi vorbeşte bărbatului care o iubeşte despre această dramă inevitabilă. Şi o evocă pe Rita Hayworth socotită, la un moment dat, sex-simbol al Americii, care a fost, în rolul vieţii ei, Gilda. Or, spunea actriţa, bărbaţii se culcau seara cu Gilda şi se trezeau dimineaţa cu Rita. Se culcau, aşadar, cu visul şi se trezeau cu realitatea. Replica aceasta cred că se poate extinde la tot ce ţine de relaţia actorilor cu publicul. Oamenii nu ştiu să se poarte cu actorii, au cu ei o problemă de identitate. Dacă ar fi să glumesc aş spune că, faţă-n faţă cu actorii întâlniţi întâmplător, oamenii văd dublu. Dar mai mare e, pentru toţi, imaginea rolului, care orbeşte, iar imaginea omului e numai umbra.

Când citeşti jurnalul unui actor lucrurile revin la normal, omul real îşi recapătă nu numai consistenţa, dar şi valoarea, iar măştile lui, visul, oricât de minunate, oricât de pline de viaţă, redevin umbre efemere. Când citeşti un jurnal intim confuzia şi nesiguranţa se risipesc şi ştii, împăcat, cu cine ai de-a face. Jurnalul unui actor este triumful omului, cu toată precaritatea lui, triumful omului lipsit de apărare, sau mai bine zis lipsit de apărătoarea care e rolul şi în care actorul intră ca odinioară cavalerii în armură: din creştet până la vârful picioarelor. Orice jurnal de a