Asa cum era perfect previzibil, expunerea musculaturii tagmei dascalilor adunati sub flamurile de hartie creponata si igienica ale liderilor sindicali a fost o gluma jenanta. Prin cartierul nu tocmai central al orasului unde am crescut – dar cata lume se naste in Primaverii?! – am invatat o regula simpla a supravietuirii: daca nu vrei sa te bati, nu sari la bataie. De aici rezulta si inversul, anume ca, daca ai tasnit din banca ta, se cheama ca ai pe bune chef de scandal. O fi asa pe dupa blocuri, pe sub poduri, prin crasme si in filmele cu justitiari, dar in lumea educatiei romanesti sindicalistii sunt departe de spiritul autentic si temeinic bataios al lui Jimmy Hoffa, de care se temeau pana si presedintii SUA. La noi, guralivii cred ca invingatorul intr-o confruntare este cel care tipa mai tare. In fine, ridicol si penibil rezultat, si de aceasta data, pe seama educatiei.
Adevarul este ca evaluarea invatamantului, drenarea si pansarea ranilor, inlocuirea invaliditatilor cu oameni, idei, strategii si resurse noi sunt atat de serioase, incat ar merita mult mai mult decat o tratare in stil campanie. Nu ma mir de oamenii sistemului, repartizati in functiile de conducere ale acestuia pe criterii politice si pe competente birocratice. Ma intristez doar sa constat ca reprezentantii unei categorii profesionale in principiu educate se comporta la fel de lamentabil, pana si la nivelul prestatiei verbale. Manuitorii cuvantului sunt, cam fara exceptie, atata cat i-am putut vedea prin talkshow-uri si pe la negocierile "furate" de camera de filmat, la nivelul domnului Marean Vanghelie. Sonori, tafnosi, suficient de grobieni pentru a crede ca, daca ei vorbesc mai iute si tipa mai tare decat adversarul, vor invinge...
La drept vorbind, ar realiza mult mai mult daca ar tacea demn si cu subinteles atunci cand preopinentii lor extrag din intelepciunea pr
