Am rugat în acest editorial de săptămâna trecută să nu împingem în uitare mari români, făcători de bijuterii de artă între altele, şi care atât de nedrept s-au înălţat în Cer prea devreme.

Am scris că ar trebui să le rostim numele şi îmbrăţişându-l cu toată inima mea şi cu frazele mele primul pe Ştefan Iordache, am trimis către români rugămintea să rostim numele lui Ştefan Iordache la fel ca bună-dimineaţa. În ziua apariţiei editorialului am primit un telefon de la o doamnă.

Avea tremur sensibil în glas şi mi-a recunoscut că a scăpat şi receptorul de emoţie: "Am citit cu sufletul articolul dumneavoastră şi am simţit deodată, din străfundurile fiinţei mele, dorinţa de a merge la mormântul lui Ştefan Iordache. Am luat autobuzul şi m-am dus la cimitirul din comuna Gruiu, am stat o oră lângă mormântul marelui actor şi la plecare i-am lăsat un bilet pe cruce «bună dimineaţa domnule Ştefan Iordache, mi-e dor de dumneavoastră, vă caut în toate sălile de teatru şi nu vă mai găsesc», am luat apoi din nou autobuzul şi am venit acasă. Sunt Maria de la Institutul Naţional de Statistică."

A fost pentru mine o teribilă decoraţie primită de la o doamnă sensibilă şi deşteaptă, semn că apelurile de a ne trezi cu numele lui Ştefan Iordache a avut ecou.

Să rostim cât mai des şi numele acelui bărbat deştept, plin de talent, doldora de personalitate, dăruit teatrului şi muzicii curajoase, numele lui Florian Pittiş. O soartă ingrată l-a smuls prea repede dintre noi. Era unul dintre cei mai deştepţi pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Sensibil şi deştept. L-am întrebat într-o emisiune de-a mea, dacă n-a fost tentat să rămână în Occidentul bogat.

Mi-a răspuns că n-ar fi putut să părăsească ţara. Mai întâi fiindcă meseria lui este cuvântul românesc, şi apoi datorită unei întâmplări pe care mi-a istorisit-o: se afla de trei săptămâ