In urma cu un an, intr-o zi de vara calduroasa, am vazut in iarba din fata firmei unde lucrez un pui de pitigoi golas, cu ceva puf zburlit si cu cas la gura, care tipa de zor.

Initial am crezut ca este cu mama lui, care plecase prin apropiere sa-i aduca de mancare, dar speranta mea fusese zadarnica. Bietul pui a tipat cat a tipat, apoi a amutit de foame si de caldura.

Spre pranz, mi s-a rupt inima si m-am dus sa-l vad mai de-aproape. Ma fixa cu ochisorii lui, putin incruntat, de parca imi reprosa ca durase asa de mult pana sa vin la el. Nu puteam sa-l las acolo, in iarba, ar fi murit, dar simteam in acelasi timp si o mica retinere sa il iau, nu stiam cum se ingrijeste o pasare. Pana la urma l-am luat acasa, intr-o cutie, rugandu-ma sa aiba zile. Asa incepe aventura prin care in viata familiei mele a venit Tup, nume care i se trage de la felul caraghios in care topaie pe covor. Nu l-am tinut niciodata in colivie, iar acum zboara, mananca si doarme cu noi. Inainte de asta, nu prea bagam de seama pasarile de prin copaci, nici macar vrabiutele, decat asa ocazional; pitigoii nici atat! De fapt, am crezut la inceput ca este o vrabiuta, pentru ca nu se observa nici o diferenta cand sunt mici. Deosebirile apar mai tarziu. Acum, cand stau si ma gandesc, spun cu mana pe inima ca adoptia pitigoiului a fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am facut in viata mea. Am invatat de la acea vietate mica sa ma bucur cu putin, sa nu cer prea mult de la viata si sa-mi manifest afectiunea. Noi, oamenii, suntem asa de ocupati cu munca, cu obtinerea de profit, incat am uitat sa privim in jur, sa ne oprim din vartejul vietii si sa traim clipa, sa ne bucuram de tot ceea ce viata ne daruieste, de flori, de cerul senin, de prietenii necuvantatori, care cer asa de putin si ofera atat de mult! Ce face Tup este greu de descris in cuvinte, cat este de inimos, de vioi, de