M-am bucurat cand am vazut ca ati inaugurat aceasta rubrica, "Asul de inima", pentru ca asa am inceput sa ma gandesc si eu mai mult la trecutul meu si la intamplarile din viata mea.

Am citit toate povestile si amintirile pe care le-ati publicat si am trait alaturi de semnatarii lor bucuriile si tristetile pe care le-au relatat. Mi-am dat seama ca multi dintre cei care v-au scris sunt oameni singuri, care gasesc alinare in a impartasi ceva din trecutul lor, o intamplare, o iubire, o poveste care le-a marcat intr-un fel viata. Faptul ca si-au deschis sufletele in paginile acestei reviste arata inca o data pretuirea pe care o au fata de ea si fata de cititorii ei. Nu poti sa povestesti oricui lucruri care sunt atat de apropiate, de intime si delicate. Nu-ti deschizi inima in piata. Pentru asta e nevoie de atmosfera, de siguranta ca cel care te asculta te si intelege. Nu trebuie sa te aprobe, e suficient daca e langa tine atunci cand ai nevoie sa fii ascultat. Dumneavoastra ati reusit sa castigati increderea oamenilor care, desi nu se cunosc intre ei, sunt solidari si se simt oarecum sprijiniti de ceilalti, atunci cand povestesc intamplari si experiente din vietile lor. Cred ca cel mai greu este sa vorbesti despre tulburarile sufletesti, care sunt la fel de marcante la saptesprezece ani ca si la optzeci. Dar daca cineva reuseste, pana la urma, sa fie senin, peste toate intamplarile vietii sale, si sa poata povesti prin ce-a trecut, fara remuscari sau pareri de rau, inseamna ca este un om intelept, care merita sa fie ascultat.

Am curaj sa va spun povestea care urmeaza, cu gandul ca poate va fi un sprijin pentru cei mai putin norocosi decat mine. Sunt norocoasa si foarte bogata, pentru ca am trait o poveste de dragoste frumoasa, si cred ca sunt si mai norocoasa pentru ca acum, la multi ani de la acele intamplari, pot vorbi despre ele cu bucurie si detasare