…pentru ca inteleptul a spus ca e bine sa te apropii incet de miezul placerilor:) Am plecat din Pevas la timp, ceea ce trebuia sa ne puna deja pe ganduri. Nu ne-a pus, poate pentru ca inca ne minunam de somnul pe care tocmai il vazusem. (Ajuns in State, aveam sa vad pe History Channel un documentar din seria Monster Quest, in care o armata de specialisti au cautat vreme de doua saptamani somni uriasi in Amazon – n-au gasit nici unul mai mare de un metru si au concluzionat ca povestile indienilor despre somnii care pot manca un copil de doi-trei ani ar putea fi exagerari. Nu sunt, dupa cum puteti constata.)
Ne-am instalat hamacele (tot pe puntea superioara, unde nu risti sa-ti faca altul pisu-n cap), am luat o gura de coca si ne-am intins la povesti. Daca toate lucrurile mergeau bine, seara trebuia sa fim deja in Iquitos, in camera noastra de hotel, cu dus si toaleta. N-au mers. La una dintre opriri (va reamintesc ca vapoarele astea opresc pe principiul “ia-ma (sau lasa-ma) nene”, unde binevoieste clientul), capitanul a izbit prea tare vaporul de mal si elicea a avut ceva impotriva. Urmatoarele sase ore le-am petrecut uitandu-ne cum o armata de oameni mosmondeau ceva in apa pana la brau, in vreme ce o alta armata, muult mai numeroasa, ii seconda cu sfaturi de pe margine.
Evident, “chioscul” de pe vapor a fost luat cu asalt. In curand nu mai era nimic de cumparat: nici biscuiti, nici Inca Cola, nici dulciuri – iar despre bere nu se mai pune problema. Tot raul, insa, spre bine. Am avut ocazia de a admira in tihna ultimul apus de soare pe Amazon.
A meritat. Obisnuiti cu Ampyiacu si cu Raul Termitelor aproape ca uitasem cum e, de fapt, Amazonul. Iar cum la venire calatorisem mai mult noaptea, nici nu apucaseram sa ne dam bine seama. Acum aveam timp berechet, asa ca nu ne-a ramas altceva de facut decat sa admiram privelistea. E atat d
