La 10 Mai, românii aniversează în fiecare an instalarea monarhiei în Vechiul Regat. Casa Domnitoare de la Bucureşti - de origine germanică - a reprezentat întotdeauna interesele autohtone, respectându-şi angajamentele luate în 1866.
Despre veacul al XIX-lea s-a spus că a fost "secolul naţiunilor". Atunci s-au format majoritatea statelor naţionale din Europa, printre care şi România. Parcursul a fost anevoios, având în vedere interesele din zona sud-est europeană - Ţările Române erau parte a Imperiului Otoman, iar Austria şi Rusia aveau în componenţă teritorii româneşti şi nu vedeau cu ochi buni apariţia unui stat al "vlahilor". Printr-o serie de împrejurări fericite, în 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Ţara Românească şi în Moldova, deschizând calea apariţiei unui stat unitar.
CAROL I. Domnia lui Cuza a fost de scurtă durată, atât din cauza neînţelegerilor interne, cât şi din cauza intrigilor externe.
Atunci, politicienii de la Bucureşti au decis că la cârma Principatelor Unite era nevoie de un domnitor străin, dintr-o dinastie europeană puternică. După mai multe negocieri, a fost ales principele Karl de Hohenzollern Sigmaringen, aparţinând după tată de Casa Regală a Prusiei.
Sosirea la Bucureşti a lui Carol s-a realizat cu peripeţii, având în vedere că trebuia să treacă prin Austria, ţară aflată în război cu Prusia. A călătorit cu paşaport fals, sub numele Karl Hettingen, cetăţean elveţian aflat în călătorie de afaceri spre Odesa.
La Baziaş s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu, politician liberal care a mijlocit negocierile cu familia de Hohenzollern Sigmaringen.
Atunci, Baziaşul se afla în Austro-Ungaria, iar până la Turnu-Severin cei doi nu au schimbat nici o vorbă, pentru a nu fi descoperiţi în vaporul pe care se deplasau spre ţară. Ajuns pe pământ românesc (8 mai), principele K
