În februarie 2005, Richard Corbett devenea primul parlamentar european care şi-a deschis un blog. Astăzi, la mai bine de patru ani distanţă, online-ul rămâne pentru politicienii europeni doar un subiect pentru discuţii politicianiste.

Chiar dacă vin din Bruxelles şi Strasbourg, declaraţiile oficiale sunt la fel de lemnoase ca pe Dâmboviţa: „Tehnologia electronică ne dă posibilitatea de a comunica într-o maniera mai accesibilă cu oamenii de rând” (Graham Watson); „Alegătorii mei aşteaptă să le vorbesc zilnic despre activitatea mea” (Christofer Fjellner); „Investesc mult efort în comunicarea prin Facebook şi pagina mea personală şi intensific aceste eforturi înaintea alegerilor” (Dan Jørgensen).

În realitate, după cel puţin o campanie americană în care online-ul şi-a dovedit utilitatea, doar 11,5% dintre europarlamentari au blog (în clasamentul neoficial al europarlamentarilor care au blog, România se află pe locul cinci, după Franţa, Marea Britanie, Spania şi Germania).

Sigur, câţiva paşi timizi s-au făcut: în alegerile parlamentare din Estonia din 2007, 30.000 de persoane au votat online (5,4% din totalul de voturi), iar Finlanda a experimentat votul online în alegerile municipale de anul trecut.

Însă, dincolo de euforia nordică”, starea de spirit din Parlamentul European pare a fi alta: „Este mai bine ca oamenii să meargă la secţia electorală, astfel, votarea rămâne o acţiune cetăţenească. E mai bine decât să stai acasă şi să votezi în faţa calculatorului” (Roselyne Lefrançois). Şi aceasta în condiţiile în care, potrivit site-ului Parlamentului European, atunci când se pune problema informării pe teme politice, 62% dintre alegători declară că folosesc internetul (de două ori mai mulţi decât toţi aceia care se informeaza din presa scrisă, TV şi radio la un loc!), iar 57% cred în utilitatea folosirii site-urilor de soci