Marele nostru biolog Vasilescu, membru al celor mai prestigioase societăţi ştiinţifice din Anglia şi academii din Franţa, un om norocos toată viaţa, norocos în cariera didactică, în aceea de cercetător, dar şi în plan social, a murit şi a fost îngropat de familie şi de câţiva colegi într-un anonimat total. E nevoie de noroc şi când mori.
Dacă ar fi murit între 18 şi 26 iulie anul trecut, ziarele ar fi comentat cu siguranţă decesul pe prima pagină. Şi tristul eveniment ar fi avut parte de cel puţin o emisiune spre seară la toate televiziunile. Nu mai devreme însă de 18 iulie şi nu mai târziu de 26, fiindcă, în condiţia ei de subiect public, dispariţia lui Vasilescu în alte zile decât în săptămâna amintită ar fi interesat mai puţin ca moartea manelistului Gioni Faraon de la Pleşcoi şi încăierarea generală din tribune de la derbiul Rapid - Dinamo. Nici când începe o campanie electorală nu-i bine să mori. Marele savant era cât p-aci să dea ortul popii în perioada aceea liniştită, când partidele politice încă nu ieşiseră la luptă, dar a mai trăit. Şi bine a făcut, întrucât, cum ştim cu toţii, doctorul Oprescu şi-a început campania mai devreme şi toată lumea a fost curioasă să ştie oră de oră şi zi de zi cum stă în sondaje.
Academicianul Vasilescu a avut apoi un infarct frumos de Moş Crăciun, alt infarct şi mai frumos cu ocazia primului scandal de la Ministerul de Interne, şi un al treilea infarct, de astă dată urât, când Boc a anunţat că nu mai măreşte salariile profesorilor. Se poate spune că a mai avut de trei ori noroc. Ce-i totuşi greu de apreciat, e poziţionarea celor trei accidente cardio-vasculare în contextul religios şi socio-economic al iernii. Eu, cel puţin, nu m-aş încumeta să spun că a avut din nou noroc, întrucât nimeni nu garantează că după al treilea infarct urmează al patrulea şi aşa mai departe. Dat fiind îns
