Peste patru săptămâni mergem iarăşi la secţiile de votare. Este al treilea an consecutiv dintr-o perioadă care scrutinele s-au succedat din diverse motive: referendum, europarlamentare, alegeri locale şi apoi cele pentru Parlamentul de la Bucureşti.
Pe 7 iunie vom avea din nou de ales eurodeputaţi, 33 la număr, care să reprezinte România în Legislativul de la Strasbourg, o instituţie despre care se spune că rolul şi influenţa sa în cadrul Uniunii Europene sunt în creştere. Menirea celor 33 este foarte bine definită, dar - ca şi în cazul celorlalte naţii din Uniune - prea puţin vizibilă în ţara de origine. Un lucru foarte normal, câtă vreme deciziile sunt luate pentru o aplicare la nivel comunitar. Efectul la nivelul europeanului de rând trece de cele mai multe ori neobservat, de aici şi dezinteresul general pentru ce se întâmplă la Strasbourg.
Alegerile de la 7 iunie se vor ţine în toate cele 27 de ţări membre după acelaşi calapod: vot pe liste de partid. Uninominalul este imposibil de aplicat pentru că eurocandidaţii sunt, în majoritate covârşitoare, necunoscuţi dincolo de graniţele ţărilor de obârşie. Cu alte cuvinte, partidele vor face legea şi vor alcătui viitorul Parlament European. În ceea ce ne priveşte, puţini dintre noi cunoaştem vreun europarlamentar şi cu atât mai puţin performanţele românilor în legislativul de la Strasbourg. Acest dezinteres, strâns legat de impactul slab al deciziilor luate la 2000 de kilometri distanţă de România, vor face ca euroalegerile din iunie să aibă o audienţă slabă. Chiar şi aşa, ele sunt văzute drept un test care va arăta cum stau partidele procentual în realitate, nu în sondajele comandate până acum de mai toate formaţiunile. Procentele vor fi cu atât mai importante pentru partidele care vor avea candidaţi în cursa prezidenţială de la sfârşitul anului. De aceea, temele europene vor rămâne pe hârtie, ia
