În prezent, o adolescentă în vârstă de 14 ani (cum aveam eu la Revoluţie) nu concepe să nu aibă în garderobă măcar o pereche de jeans. Negri, albaştri, clasici, strech, evazaţi... şi lista poate continua. Însă înainte de Revoluţia din ’89 puţină lume avea "în dotare" blugi.
Pe atunci, orice purtător de blugi era considerat şmecherit. Era clar: ori avea rude afară, ori el sau vreuna dintre rude făcea deplasări în străinătate. Pentru ceilalţi, purtătorul de blugi reprezenta un om pe care nu puteai să-l eviţi sau să-l ignori.
"Era îmbrăcat tot în blugi", era o replică ce te făcea să te gândeşti cu jind la materialul albastru şi scorţos.
A, blugii trebuia musai să fie originali! Orice imitaţie, chiar şi reuşită, nu-i aducea purtătorului respectul şi invidia dorită. O amărâtă de pereche de pantaloni până la urmă putea
să-ţi deschidă nişte uşi sau chiar putea să îndulcească tonul unora dintre funcţionarii cu care aveai treabă. Doar pentru că... aveai blugi.
Undeva, în 1989, am avut ocazia să asist la o întâmplare care acum... pare o minciună cusută cu aţă albă. Sau, mă rog, galbenă, ca de blugi. În acea perioadă, voleibalistă la CSS Buzău, participam la tot felul de turnee şi de deplasări cu echipa mea.
Unul dintre turnee s-a desfăşurat la Constanţa, în primăvara lui '89. Ca de obicei, deplasările de la malul mării erau aşteptate cu sufletul la gură, pentru că din acest oraş îţi mai puteai cumpăra una-alta. Că deh, bişniţa era în floare. Familiile vaporenilor vindeau, uneori fără prea mari ascunzişuri, tot ce aduceau aceştia de peste mări şi ţări. Ei, şi dacă te cazai şi la hotel cât stăteai în Constanţa, lucrul era deja aranjat. Filiera: turistă - cameristă - recepţioneră - rudă de vaporean aducea satisfacţii la greu.
Şi turistului care pleca din oraşul de la malul mării cu produsul vi
