Prabusirea Lehman Brothers, una dintre cele mai importante banci de investitii de pe Wall Street, este privita de majoritatea analistilor ca fiind evenimentul care a dus criza de incredere de pe pietele financiare mondiale la apogeu. In vreme ce criza financiara a erupt cu aproape un an inainte, caderea bancii Lehman Brothers pare sa fi fost momentul critic pentru trecerea la recesiunea economica mondiala. As vrea sa insist aici pe un aspect care a marcat majoritatea discutiilor despre pachetele de salvare din economiile dezvoltate. Esenta acestor dezbateri este daca/de ce entitatile care primesc sprijin sau sunt salvate cu bani publici reprezinta un risc sistemic. Cand AIG a fost salvata cu o suma imensa din banii contribuabililor americani explicatia a fost clara: anvergura si nivelul de patrundere al operatiunilor sale, legaturile complicate cu foarte multi clienti financiari din intreaga lume, au facut ca aceasta operatiune de salvare sa fie obligatorie; neinterventia a fost considerata a avea un potential efect fatal pentru sistemul financiar in intregimea sa. Intr-un fel, actiunea de salvare a AIG a fost o copie, la o scara mult mai mare, a ceea ce FED-ul a facut in 1998 cand a ajutat, in mod indirect, LTCM (Long-Term Capital Management) prin capacitarea a cinci banci de investitii care sa participe intr-o actiune comuna de ajutorare.

Am scris mai multe articole despre cauzele actualei crize financiare. Dar exista un aspect care cred ca necesita mai multa atentie. Deoarece argumentul "prea mari pentru a fi lasate sa cada" revine frecvent in discutie. Daca dimensiunea grupurilor financiare poate deveni o problema covarsitoare de politica publica, in sensul ca apar riscuri enorme pentru sistemul financiar atunci cand retelele de legaturi il paralizeaza, atunci trebuie sa ne ocupam de "dimensiune". Cu multa vreme in urma, o legislatie antitrust a fost el