O furnică nu-şi dă niciodată seama ce se întâmplă în realitate în muşuroi. Sursa: Zoltan Lorencz

E ocupată să trudească, nu are imaginea de ansamblu, e îngrijorată doar de firul de iarbă care i-ar putea deveni obstacol. O furnică e stresată doar de următorul centimetru care îi stă în faţă.

Oamenii care reuşesc să vadă diferenţele dintre ei înşişi şi furnici, tot mai puţini, sunt fericiţi. Despre unul mi-a povestit o colegă care a respirat, săptămâna trecută, aerul Greciei. Undeva, pe un ţărm, a intrat în vorbă cu un bărbat de 75 de ani „care arăta de cel mult 60”. Era jovial, avea o casă decentă şi un aer de om normal, mulţumit cu sine şi cu tot ce era în jurul lui. „Ce slujbă aveţi, de vă permiteţi să vă simţiţi bine?”, l-a întrebat colega mea. „Exact asta e slujba mea, să mă bucur de viaţă”, i-a răspuns omul, fără să epateze. Nu era vreun star de cinema sau cine ştie ce VIP. Era un simplu pescar şi trăia acolo, din pescuit, împreună cu soţia lui, de-o viaţă. Era mulţumit şi dacă prindea mult peşte şi dacă prindea mai puţin.

Liana, o prietenă care şi-a luat o pauză de trei luni de la treburile bucureştene pentru a cunoaşte Amazonul, cu rucsacul în spate, spunea ceva bizar: „Aş vrea să întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni care pot să-şi deschidă o bere la trei după-amiaza. Sau la 11 dimineaţa, dacă aşa vor.” Liana ştia bine ce spune, identificase un detaliu pur şi simplu.

În weekend, am văzut oameni liniştiţi pe aleile de la Muzeul Satului, unul dintre locurile cele mai romantice din Bucureşti. E un nu-ştiu-ce acolo. Poate de vină sunt casele, energia lor (e o explicaţie pentru cei care cred în aşa ceva). Poate faptul că, acolo, e, incredibil, linişte. Poate verdeaţa e de vină, poate studenţii la arte plastice sau alţi artişti, profesi o nişti ori amatori, care mereu îşi găsesc de lucru în zonă. Sau poate că tocma