În 1989, aveam 9 ani şi o mare su­fe­­rinţă: în clasa a III-a B, la Şcoala Ge­ne­­rală nr. 75 din Bucureşti, eu nu eram nimic. Doar pionier de rând. Nu reuşisem să mă calific pentru nici­una dintre funcţiile care li se atribuiau elevilor în colectivul unei clase, pentru a li se da o răspundere şi a li se şlefui, nu-i aşa, spiritul de li­der.

Sistemul ne convinsese pe toţi că trebuie să fii "ceva". Iar oferta era ge­neroasă. Existau un comandant de detaşament, trei comandanţi de grupă, doi respon­sa­bili sanitari şi un "casier". Iar noi eram 35 de copii. Un calcul destul de simplu, chiar şi pentru acea vârstă, mă în­demna să cred că aş merita să joc un rol în eco­no­mia administrativă a clasei.

Ştiam foarte bine şi ce nu vreau să fiu: casier, pentru că aş fi pier­dut "tezaurul" clasei, şi comandant de deta­şa­ment, pentru că nu în­vă­ţam mai bine decât Corina, ocupanta prestigiosului post. Dar sigur în­vă­ţam mai bine decât Sorina, comandantul de grupă de pe rândul de la cu­ier.

Numai că Sorina avea bunici care lu­crau la televiziune, persoane importante, care insistaseră pe lângă doamna în­vă­ţătoare că fetiţa e timidă şi trebuie mobilizată, responsabilizată, pen­tru a se transforma în viitor cetă­ţean de nădejde.

Învăţam mai bine şi decât Monica, o altă pur­tă­toare a şnu­ru­lui roşu atârnat în piept. Doar că Mo­nica era, deh, mai năzdrăvană, iar pă­rinţii ei, care lucrau la Departamentul de comerţ exterior, insistaseră pe lân­gă doamna învă­ţă­toare că fetiţa tre­buie să primească o funcţie pentru a deveni mai astâm­pă­rată şi mai ordo­na­tă.

Al treilea comandant de grupă, pe rândul de la geam, Raluca, învăţa la fel de bine ca mine. Socoteam că ea chiar îşi merită postul. Plus că era un li­der care promitea - când colegii nu as­cultau de vorbă bună, ştia să re­cur­gă şi la corecţii fizi­ce, de obicei