Dezbaterea doctrinară generată de criza economică se poartă pe două nivele. Primul este cel al unei retorici lipsite de conţinut şi iresponsabile. Cel de-al doilea este un ecou al unor teme majore de gândire economică. Să le luăm pe rând.

Nivelul retoricii goale este cel mai răspândit. Îl recunoaştem după faptul că nu se poate dispensa de câteva formule-tip ce pivotează în jurul unui prefix: neo. Cum funcţionează? Prin simplă etichetare. Ceva este „neoconservator“ sau „neoliberal“, deci „rău“ şi „depăşit“. Invocarea acestor etichete te face să pari sofisticat intelectual şi trendy, fără costul vreunui efort cogitativ.

Odată termenii astfel definiţi, o dezbatere cu argumente teoretice şi date empirice devine imposibilă. Să trecem, deci, mai departe.

Patru sunt teoriile care ne ghidează înţelegerea surselor conceptuale ale dezbaterii doctrinare realimentate de turbulenţele economice curente.

Teoria A: Pieţele sunt întotdeauna ineficiente. Statul este eficient. Statul trebuie să înlocuiască pieţele.

Teoria B: Pieţele sunt o formulă instituţională ineficientă, dar relativ superioară alternativelor. Funcţionarea pieţelor este însă, de multe ori, suboptimală. De aceea, rolul de mecanism corector revine statului, care îşi execută funcţiile cu eficienţă.

Teoria C: Pieţele sunt eficiente. Agenţii economici, acţionând raţional în căutarea profitului, duc la alocarea optimă a resurselor.

Pe o piaţă liberă se ajunge la un echilibru care face să nu existe alocare ineficientă de resurse. Formulând cele trei perspective, ar părea că am epuizat evantaiul de teorii posibile. Toate poziţiile pe care le identificăm în dezbaterile curente par să poată fi reduse la una dintre cele trei. Avem totul: stânga, centrul şi dreapta. La o privire mai atentă, observăm însă că nu este aşa. Reflectarea spectrului politic nu este acelaşi lucru cu acoperirea sp