„The time is out of joint; O cursed spite/That ever I was born to set it right!...“

Poate că premierul Emil Boc aduce prea puţin cu Hamlet; totuşi, disperarea eroului shakesperean i se potriveşte mai bine decât şi-ar fi dorit şi aceasta pentru că guvernul său a moştenit un sistem atât de defect, încât nu mai poate amâna reformele în administraţie şi economie, aşa cum au făcut antecesorii săi, care ne-au învăţat că în România nimic nu se schimbă, totul se transformă. Destinul domnului Boc este însă de a reforma ceea ce a devenit inacceptabil, adică sectorul public, deşi majoritatea celor care populează acest sector sunt ostili reformei. Această rezistenţă la reformă este adevăratul substrat al mişcărilor de protest care ne acompaniază viaţa zilnică.

Până acum sectorul public nu a fost reformat pentru că era o sursă de resurse pentru clientelă şi furniza electorat captiv. Cum PSD a guvernat direct sau indirect cea mai mare parte din timp, acest partid nu are niciun interes ca reformele să se facă, pentru că ele i-ar nemulţumi alegătorii fideli – cadre didactice, funcţionari publici, o parte a magistraţilor etc. –, adică toţi cei care depind de banii publici. Problema PSD este că se află la guvernare într-un moment istoric în care reformele nu mai pot fi evitate, fiind impuse de organizaţii internaţionale cu care nu prea putem să negociem – cum ar fi FMI şi UE - şi mai ales de criza economică.

Cel mai dramatic exemplu este cel al reformei justiţiei şi combaterii corupţiei, unde parlamentarii şi CSM au tergiversat realizarea criteriilor de performanţă (benchmarks) prevăzute în rapoartele anterioare ale Comisiei Europene, iar acum ne aşteaptă un raport definitiv în iunie-iulie. Cu toate că acest raport nu se anunţă deloc laudativ, parlamentarii jurişti abia se chinuie să termine cele două coduri – civil şi penal –, iar pe cele de procedură le-au lăsat