Chiar dacă nimeni nu moare în acest spectacol, moartea e acolo la fiecare pas, are o grămadă de nume şi primul dintre ele e indiferenţa. Paradoxal este că majoritatea personajelor sunt departe de a fi indiferente, ci dimpotrivă, reacţionare.

Nu ştiu cum să numesc, unde să încadrez ultima „producţie“ (iată că tocmai am numit) semnată Theo Herghelegiu. Aş spune că e un manifest sincretic, ca să folosesc un clişeu de pe vremea Cântării României. Şi când spun manifest, mă gândesc la prima definiţie din dicţionar, la sensul de „citeşte şi dă mai departe“. Mă gândesc însă, şi toate se potrivesc, şi la celelalte. Este un summum al tuturor textelor scrise după Revoluţie despre „Revuluţie“, despre tranziţie şi basmul că va trece, despre alienare, spasme, disperare, revoltă, otrăvire lentă, sfârşitul speranţei şi, în final, ştreangul depresiei. Chiar dacă nimeni nu moare în acest spectacol, moartea e acolo la fiecare pas, are o grămadă de nume şi primul dintre ele e indiferenţa. Paradoxal este că majoritatea personajelor sunt departe de a fi indiferente, ci dimpotrivă, reacţionare, tineri cu adrenalina pe plus atât de tare, încât sunt în stare să se autozidească în semn de protest. La propriu. E o metaforă răsturnată a mitului naţional despre sacrificiul fără de care nu poate exista zidire, Manole şi Ana lui, dusă până aproape de abisuri omeneşti terifiante, dar, în acelaşi timp, văzute de sus, ridicole, născute moarte.

Ce frapează cel mai mult la întregul pe care îl reprezintă Zidul este forma care te face să te strâmbi de râs aşezată pe fondul care îţi dă lacrimile. Dar sunt lacrimi interioare, distruse şi apoi compuse la loc, dar altfel, este suferinţa mea sau a ta nu după, ci de după 20 de ani de la decembrie ’89. Este, pentru că se evocă Sisif în piesă, un fel de variantă de desen animat în care martirul, rostogolit de pietroi în devalea muntelui, după ce î