Înainte de a fi tranzacţionare lipsită de orizont şi parazitare a resurselor etatice, politica se cere imaginată în temeiul unor opţiuni bazate pe cultivarea libertăţii, proprietăţii şi patriotismului luminat: mesajul volumului semnat de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, Reconstrucţia dreptei, este reductibil la această invitaţie la angajare în numele unor valori, angajare care să conducă la refondarea comunităţii civice înseşi.

Memorabila formulă pe care o introduce prefaţa lui Vladimir Tismăneanu, „conservatorismul schimbării“, traduce în mod inspirat provocarea intelectuală pe care această nouă construcţie ideologică o pune în faţa celor care îşi asumă misiunea guvernării, de pe poziţii de centru-dreapta. Liberalismul conservator pe care îl reconstituie în spaţiul românesc, vizionar, Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică nu poate supravieţui decât în măsura în care o anume inconsecvenţă doctrinară este eliminată. Unicitatea poziţiei de om politic a lui Valeriu Stoica, în contextul deceniilor postcomuniste, este dată de această înţelegere a relaţiei privilegiate dintre întemeierea intelectuală şi actul de guvernare.

Căci ideile trăiesc şi evoluează într-un mediu care este, prin definiţie, dinamic şi marcat de repoziţionare. Dar ceea ce nu se poate schimba, indiferent de context, este ataşamentul faţă de nucleul dur al unei viziuni centrate pe libertate, proprietate şi constituţie. Reconstrucţia dreptei apare într-un moment în care există un sentiment al urgenţei opţiunilor: coaliţia dintre PD-L şi PSD este, indiferent de motivaţii şi explicaţii conjuncturale, un mariaj toxic, ce riscă să anuleze, în mod dramatic, capitalul de onorabilitate simbolic al unui partid de centru-dreapta.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât orice politică liberal-conservatoare este definită, astăzi, de vocaţia combaterii tentaţiei populist-socialiste, indiferent de