Pentru Ceauşescu şi acoliţii săi, reformele gorbacioviste au reprezentat o primejdie mortală. În repetate rânduri, secretarul general a atacat ceea ce se petrecea la Moscova (deschiderea sistemului politic, fronturile populare, renaşterea societăţii civile, recunoaşterea necesităţii statului de drept, noua gândire în politica externă) drept o primejdioasă, impardonabilă deviere de dreapta în mişcarea comunistă mondială. Ceauşescu revenea la lecturile sale de juneţe, la cuvântările furibunde ale lui Stalin împotriva grupului condus de Nikolai Buharin, teoreticianul bolşevic eliminat din conducerea PC(b) al URSS în 1929 şi executat, în urma celui de-al treilea proces-spectacol de la Moscova, în 1938.
Principala caracteristică a conducerii PCR era tocmai absenţa oricărei direcţii reformatoare. Cel pe care săptămânalul britanic The Economist îl numea în editorialul său din 8 aprilie 1989 Mikhail the Liberator nu avea pe cine să conteze în aparatul birocratic al stalinismului naţional de la Bucureşti. Nu exista în Comitetul Executiv vreun Imre Pozsgay ori Mieczysław Rakowski, personalităţi care înţeleseseră să susţină schimbarea. Nimeni nu se aştepta la dramaticele prăbuşiri ce aveau să urmeze, dar era limpede că lucrurile se îndreptau către eliminarea vestigiilor tot mai sufocante, mai stingheritoare şi iraţionale ale leninismului. În Polonia, sindicatul liber şi autoguvernat Solidaritatea fusese de-acum recunoscut, iar în Ungaria comuniştii acceptaseră ideea unei restructurări în sensul multipartidismului. Era tot mai clar că vremea monolitismului absolut se terminase. Conceptul propus de către gânditorii opoziţiei democratice maghiare (János Kis, Miklós Haraszti, Gábor Demszky, Bálint Magyar) era cel de posttotalitarism, o formulă strategică de tranziţie către o ordine liberală veritabilă.
La polul opus acestor căutari înnoitoare se situa ceea ce polit
