1001 de săptămâni de când 22 apare neîntrerupt înseamnă un parcurs cât cel al ţării eliberate de dictatură, în 22 decembrie 1989. O vârstă onorabilă şi venerabilă pe care o împlinim astăzi fără altă mândrie decât aceea de a ne fi străduit să facem un alt fel de presă, dedicându-ne, din primul număr, unei diversităţi de subiecte socotite tabu în societate. Fiecare rând scris în 22 a fost însoţit de dorinţa de a spune cititorilor adevărul, de voinţa de a decortica pentru ei toate aspectele unei tranziţii lungi şi dureroase de la o societate închisă, totalitară, la o societate deschisă de tip occidental.
Născut din întâlnirea fericită a unor talente complementare şi din voinţa încăpăţânată de a rămâne independent, tocmai ca să poată vorbi liber, 22 a susţinut constant principii, şi nu oameni. Oamenii care le-au întrupat trecător au confundat revista cu o floare pusă de-a pururi la butoniera lor. Dar când au părăsit principiile, au avut surpriza, ca, întinzând mâna, să dea peste un cactus.
Am reuşit să fim o instanţă critică a realităţii, aşa cum ne propuneam în primul editorial, alăturându-ne, de fiecare dată, celor care au militat pentru dislocarea gândirii unice. De la mineriade la intrarea ţării în NATO şi apoi în UE, au existat şi mult neprevăzut, suişuri şi coborâşuri care, uneori, au depăşit capacitatea noastră de evaluare, dar niciodată atitudinile exprimate de 22 nu au fost lipsite de bună-credinţă şi de convingerea fermă că slujesc binele public.
Un instrument de învăţare a istoriei recente, un instrument pedagogic şi educativ, însă, mai mult ca orice, 22 rămâne un simbol al libertăţii de expresie. Există oameni pe care libertatea de a spune ce gândeşti îi ofensează în aşa măsură, încât, în rândurile citite în 22, ei nu pot vedea decât oculte intervenţii străine. Lor le e greu să creadă că cineva ar putea face altfel decât fac ei.
Sun
