Ciocnirile înregistrate în prima parte a anului 2009 între guvernul Maliki şi anumite grupări sunite reflectă starea de fragilitate structurală în care se află astăzi Irakul. Strategia de stabilizare implementată de generalul David Petraeus pe parcursul anilor 2007 şi 2008 a urmărit cooptarea foştilor inamici, a triburilor sunite, oferindu-le o serie de stimulente şi beneficii pentru a susţine noua ordine politică. Este exact punctul în care eşuează în mod repetat guvernul Maliki. Criza economică globală şi prăbuşirea preţului barilului de petrol au determinat o restructurare profundă a priorităţilor financiare ale guvernului de la Bagdad. Asistăm, practic, la denunţarea contractului social informal, negociat de Petraeus cu cele peste 200 de grupări sunite, care au acceptat să renunţe la violenţă, în schimbul unor ample beneficii financiare şi politice garantate de guvernul central.

Astăzi, toate acestea sunt puse sub semnul întrebării. Beneficiile au fost suspendate pe fondul absenţei resurselor. Mai mult, Maliki a preferat recursul la forţă, refuzând să negocieze: a ordonat arestarea unor importanţi lideri suniţi, amplificând ruptura centrului de periferie, o mişcare ce ameninţă să destabilizeze fragila balanţă de putere naţională. Pe fond, Irakul se află într-o stare de armistiţiu difuz pentru că, după încetarea focului, guvernul (dominat de şiiţi) nu a reuşit să dezarmeze miliţiile locale sunite. În acest context, rolul pe care americanii îl joacă astăzi în Irak este unul extrem de important, similar celui asumat în anii ‘90 în Balcani, un rol de menţinere a păcii.

După 2007, americanii au urmărit crearea spaţiului necesar care să permită actorilor locali să ajungă la reconciliere politică, să negocieze un aranjament de guvernare flexibil, capabil să rezolve problemele de natură structurală care aproape împinseseră Irakul într-un război civil. Rezu