Moulin Rouge! – extravaganţa multisenzorială a australianului Baz Luhrmann – este, spunea cineva, “un musical pentru cei cărora nu le plac musicalurile”; cei cărora le plac s-ar putea să-şi schimbe părerea despre musicaluri... Alex. Leo
Şerban
Povestea e un fel de concentrat de boemă pariziană la sfîrşitul secolului XIX (acţiunea se petrece fix în 1899): Christian (Ewan McGregor), un tînăr poet englez dispus să-şi cheltuie ultimii bănuţi întru scrierea Operei, se stabileşte în Montmartre – cartierul general al artiştilor & artistelor de budoar – şi ajunge să frecventeze figuri pitoreşti ale acestuia (printre care pe Toulouse-Lautrec; chiar el, pictorul; doar că jucat de John Leguizamo).
Într-o seară, la clubul Moulin Rouge (locul cel mai în vogă al momentului), ochii săi se aprind, inima lui face scurtcircuit şi, per ansamblu, tot corpul îi ia foc cînd o vede pe Satine (Nicole Kidman), starul strălucitor al stabilimentului subcultural.
Cei doi încep o romantică poveste de dragoste care devine, în scurt timp, un triunghi riscant, întrucît patronul clubului, venalul Zidler (Jim Broadbent), i-o promisese pe Satine Ducelui (Richard Roxburgh) în schimbul protecţiei financiare. (Povestea mai e romantică şi pentru că Satine tuh-tuh-tuh-tuşeşte tragic, semn că e bolnavă de tuberculoză.)
Semnul exclamării din titlu defineşte perfect spiritul acestui film flamboaiant & electrizant – un carusel ameţitor de culori & cîntece pe care le ştii pe dinafară : “All You Need Is Love” al Beatleşilor, “The Show Must Go On” al lui Queen, “Your Song” al lui Elton John şi încă 25 de titluri, pe care actorii le cîntă chiar cu vocile lor (iar eforturile unora – printre care McGregor – sînt cu atît mai înduioşătoare).
De fapt, Luhrmann a reuşit sinteza absolută între ideea pe care ne-o facem despre Trecut (acel muzeu
