ABS-ul (Anti-lock Braking System), sistemul de siguranţă devenit standard pe majoritatea automobilelor produse acum în lume, a fost dezvoltat pentru prima dată în 1929 pentru avioane.
Sistemul ABS, aşa cum este descris şi cunoscut de oamenii din lumea întreagă, este cel care împiedică roţile unui automobil să se blocheze pe timpul unei frânări violente, oferind astfel posibilitatea ca şoferul să aibă un control îmbunătăţit asupra traiectoriei maşinii. Sistemul are şi dezavantaje, potrivit enciclopediei on line wikipedia.org. Distanţa de frânare a unei maşini pe suprafeţe alunecoase, precum gheaţă, zăpadă, nisip, pietriş, şine de tramvai din oţel, poduri metalice sau orice altceva în afară de asfalt uscat, este mai mare. Pe suprafeţe foarte alunecoase e posibil ca mai multe roţi să „îngheţe“ simultan, fapt ce „învinge“ ABS-ul, fiindcă sistemul se bazează pe comparaţia făcută între vitezele de rotaţie a mai multor roţi. S-a demonstrat că prezenţa ABS-ului pe automobile dă şoferilor o impresie falsă de siguranţă, motiv pentru care unii dintre aceştia adoptă un stil de condus mai agresiv. De-a lungul timpului, sistemul ABS a evoluat în sensul că nu doar împiedică „îngheţarea“ roţilor, ci controlează electronic raportul de frânare faţă/spate. Funcţia aceasta, depinzând de modul de implementare, e cunoscută sub mai multe denumiri, cum ar fi distribuţia electronică a forţei de frânare (EBD) sau asistenţă la frânarea de urgenţă (EBA).
De la avioane la automobile
Primele sisteme ABS au fost create pentru prima dată în 1929 pentru avioane de către pionierul francez în aeronautică şi automobilistică, Gabriel Voisin. Una dintre primele aplicaţii în practică a fost sistemul Dunlop Maxaret, introdus în anii '50 şi folosit încă pe unele avioane. În 1958, motocicleta Royal Enfield Super Meteor a fost folosită de Road Research Laboratory pentru a
