Cu a doua pagină a romanului „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” de Matei Vişniec (Editura Cartea Românească), atunci când un domn de modă veche îl întreabă pe narator: „Sunteţi autor sau personaj?”, plonjăm în plin textualism postmodernist.

„Plin” e un fel de a spune, fiindcă în ultimele decenii textualismul a devenit, dintr-un principiu mobil al inventivităţii arti stice, o reţetă cvasibanală de preparare a unor produse literare indigeste. O formă goală, umplută de către diverşi autori cu orice altceva decât proză de calitate: consideraţiuni filosofice, pagini mereu prea lungi de jurnal, fişe de lectură şi dispute previzibile cu propriile personaje.

În rândul excepţiilor trebuie plasat însă romanul de faţă, care utilizează tot arsenalul textual (de la autoreferenţialitate şi amestecarea realităţii cu ficţiunea, la autogenerare şi multiplicarea palierelor prozei), neomiţând... romanul ca atare. Pentru autorul steril sau inconsistent, a ne povesti pe zeci de pagini cum scrie el la o carte nemaipomenită şi cum se întrerupe frecvent, fiindcă ba sună telefonul, ba miaună de foame pisica, e un mod de a face proză.

În epoca globalizării, aproape toată lumea scrie şi aproape nimeni nu mai citeşte. „Ca nişte muşte, aşa veniţi toţi la Paris”, le spune cu năduf domnul Cambreleng, editorul fără editură, numeroşilor aspiranţi la gloria literară. Toţi scriu; şi totul s-a mai scris. Nu se mai citeşte, fiindcă toate genurile, formele, reţetele au fost deja epuizate. Noutăţile sunt fumate, criticii sunt blazaţi. Parisul a devenit un cimitir pentru artiştii lumii. Librăriile sunt ticsite de cărţi moarte sau pe cale de a muri, nişte abatoare cu cadavre între două coperţi, ce vor fi trimise în curând la topit.

Cu subtilitate şi fineţe stilistică, Matei Vişniec dă, una după alta, toate filele acestei Apocalipse de supraconsum şi