Constantin Gornistu are 79 de ani şi stă la Berlin. L-am găsit când se afla într-o vizită în Bucureşti. Ofiţer de aviaţie, el a fugit cu un hidroavion militar în Turcia, în 1955. De la spectaculoasa sa evadare a pornit un destin absolut special, cu itinerări prin toată lumea, prieteşuguri cu emigranţi de faimă, afaceri bănoase şi cinci căsătorii.
Jurnalul Naţional: Cum v-a venit ideea să o ştergeţi cu hidroavion cu tot?
Constantin Gornistu: Eu făcusem Liceul industrial şi după aceea Şcoala militară de aviaţie. Mă enerva că încă din timpul şcolii, din 1949, văzusem cum comuniştii penetraseră armata. Oameni cu trei-patru clase, care făceau un curs de ofiţeri politici, ajungeau mari şefi. Când eram deja locotenent făceam de gardă pe unitate la Constanţa. Un sergent care era membru de partid a trecut de câteva ori prin faţa mea cu mâinile-n buzunare, fără să salute.
M-am enervat, i-am dat trei zile de carceră. În câteva ore a venit secretarul de partid pe unitate, i-a dat drumul şi mi-a făcut scandal, cum mi-am permis să pedepsesc un membru al PMR. Atunci m-am hotărât să o şterg.
Aţi aşteptat momentul să aveţi destul combustibil?
Da. La 6 mai 1955 am intrat în alarmă. Aveam un hidroavion nemţesc, Heinkel 114, din război. Cum comuniştii erau paranoici, s-a dat o alarmă cum că americanii umblă cu submarine pe mare. Am primit combustibil pentru o oră şi ceva, două de patrulare, armamentul era operaţional, aveam două mitraliere, două tunuri şi două bombe de 50 kg. Făceam echipaj cu încă un locotenent, Traian Creţu, şi el sătul de comunişti. Eram prieteni şi până atunci vorbisem mai în glumă, mai în serios să fugim. Ne-am oprit abia în Turcia. Am avut noroc.
Turcia era membră NATO, puteau să ne doboare când am intrat în spaţiul lor aerian. Am aflat ulterior că pregătiseră tunurile să ne doboare. Am aterizat l
