Din senin, dezbaterile pe tema economiei româneşti sunt populate de fete mari.
Nu e vorba despre prezenţe neprihănite, ci despre voci caracterizate de pripă şi naivitate, care ies la înaintare… ca fata mare la măritat.
Nu a fost nevoie decât de nişte timide semne de redresare a numai câtorva indicatori economici - cursul de schimb, inflaţia. Reacţia a fost însă în spiritul lui „mai bine decât deloc”. Intensitatea ei reflectă o logică obtuză: acceptăm că nu se face primăvară cu o singură floare -, dar dacă vedem vreo două-trei floricele, suntem gata să declarăm chiar începutul verii.
Care ar fi, aşadar, presupusele semne de vigoare ale economiei româneşti? Creşterea cotaţiilor bursiere, calmarea inflaţiei, o vagă redresare a cursului de schimb şi o descreştere a unor dobânzi, cu semne de redresare a creditării.
Avem cel puţin trei motive pentru care trebuie să temperăm euforia incipientă declanşată de aceste veşti.
În primul rând, avem de-a face cu datele pe o perioadă foarte scurtă de timp, prea scurtă pentru a declara prezenţa unor tendinţe în pieţele financiare sau un economie. În lipsa a cel puţin trei luni de date care reflectă ameliorarea indicatorilor economici în cauză, riscăm să nu avem de-a face decât cu o abatere temporară de la o tendinţă negativă mai amplă. E ca şi cum un bolnav de cancer trece printr-o remisiune mai spectaculoasă înainte ca tumorile să reapară.
În al doilea rând, este vorba despre un număr limitat de indicatori, şi despre nişte date economice care se află în mare parte dincolo de sfera de influenţă a autorităţilor sau instituţiilor României. Experienţa demonstrează că nivelul dobânzilor şi al cursului de schimb, în orice economie deschisă, nu poate fi ţinut în frâu decât scurt timp de banca naţională sau de ministerul de finanţe al respectivei ţări. Cu alte cu
