Povestea aceasta ar putea fi povestea a mii de femei. Femei condamnate să treacă prin viaţă ca nişte umbre, sclave ale unor mentalităţi învechite, ale unor moşteniri diabolice, ale unor orgolii prost înţelese, ale neputinţei, ale nepăsării. Povestea aceasta s-ar putea întâmpla oriunde şi oricând în România şi, în ciuda aparenţelor, personajul principal ar putea fi orice femeie, indiferent de statutul social, de gradul de pregătire, de vârstă.

Această femeie s-a născut cândva, undeva, nu contează. Primele ei amintiri sunt legate de imaginea unui tată furios, cu o palmă mare şi grea, care lăsa urme adânci, şi a unei mame veşnic cu ochii în lacrimi. La început plângea şi ea, până când, la un moment dat, a înţeles câtă satisfacţie îi oferea brutei chipul ei transfigurat de durere. Şi atunci a decis să nu mai plângă niciodată. Şi nu a mai plâns. Nici de durere, nici de deznădejde. De teamă ca lacrimile să nu-i fie înţelese greşit, a refuzat să plângă si de bucurie, si s-a închis într-o carapace de nepătruns, şi nimeni, niciodată, nu a ştiut ce gândea cu adevărat acel copil timid şi tăcut. Nu s-a arătat impresionată nici de prima păpuşă primită în dar, nici de prima zi de şcoală, nici de primul fior al dragostei. S-a căsătorit doar ca să scape de calvarul de acasă şi a devenit mamă fără ca propriul soţ să se întrebe cine este femeia intrată în viaţa lui, ce vise avea sau ce îşi dorea cu adevărat. A catalogat-o drept o femeie dură, puternică, care niciodată nu s-a lamentat, care niciodată nu a fost impresionată de ceva, o femeie care niciodată nu a plâns. Şi atât. Avea o femeie în casă, era suficient. Prima palmă a primit-o chiar din primul an de convieţuire. Dar nu a comentat, poate că, într-adevăr fusese vinovată. Nu a comentat nici la doua, nici la a treia, iar violenţa a devenit ceva obişnuit. Să reacţioneze? Nici vorbă! Unde să se ducă, din ce să