În perioada comunistă, pe lângă car­tofi şi varză, macaroanele erau in­gredientele de bază ale meselor de zi cu zi.

Dacă primele două categorii de alimente erau dosite, după puteri şi spaţiu, în lăzile de lemn de pe balcon sau pivniţe, pachetele cu maca­roa­ne stăteau pe rafturile improvizate din cămara închipuită suficient de mare (economisindu-se fiecare palmă de perete) cât pentru a adăposti cantităţi monstruoase de mâncare. Spre dez­nădejdea tuturor însă, ea nu se um­plea niciodată până la refuz, poate doar peste vară, atunci când se strân­geau borcanele de murături şi compoturi golite, păstrate pentru ur­mă­toarele tranşe de conserve.

Nu cred ca pe vremea "Epocii de Aur" să fi fost vreo criză la macaroane. Rudimentare şi grosolane, erau totuşi gustoase atâta vreme cât mesenilor le erau străine spaghetele, penele sau rigatoni de astăzi. De regulă, ma­caroanele le mâncam sub formă de budincă.

Brânză de casă, lapte şi ouă de ţară de la bunici şi unt cumpărat de la o "cunoştinţă", care-l aducea la ca­lup, învelit în plastic. Era gras, de o cu­loa­re galbenă, care mi se părea ne­fi­rească (constrastând puternic cu albul margarinei ce se ungea pe sand­vi­şu­rile de la grădiniţă) şi foarte tare. Atât de tare, încât era nevoie de ceva în­de­mâ­nare şi tehnică ca să-l întinzi pe felia de pâine, asta după ce tăiai felie după felie, până dădeai de una ce nu avea în mijloc gaura aceea hâdă, ce aducea a sărăcie.

Când plecam în tabere la munte, meniul era servit în farfuriile de me­tal, în care băieţii mai îndrăzneţi bă­teau cu tacâmurile ca să vină mai re­pede mân­carea la masă, şi cuprindea aproa­pe zilnic macaroane. Foarte rar cu brânză şi aproape niciodată cu carne.

În oalele mari de metal din bu­cătării se pregăteau fie macaroane cu sos tomat, fie macaroane cu me­ze­luri (a se înţelege prin mezeluri pa­ri