Dacă idolul său, Thomas Mann, este un „copil al romantismului“, Rob Riemen este un „copil al modernismului“, ambii jucîndu-se fericiţi în ograda părinţilor, neînţărcaţi, cînd toată generaţia lor se zbenguie la creşa noilor paradigme. În esenţă, autorul se uită în jur, afirmă că lucrurile au o miasmă dubioasă şi îşi ia dezgustat privirea de la „realitatea extremă“ a contemporaneităţii, privind în sus, spre lumea ideilor. Riemen a rămas afară, privind soarele, cînd toată lumea s-a întors în peştera lui Platon (aşa cum observa, cu o luciditate mult mai sterilă, în opinia mea, Hannah Arendt). Acest demers ar fi atît de util şi atît de lăudabil dacă n-ar avea la bază o premisă perfect atacabilă. În subsol, discursul lui Riemen spune: „Relativismul, nihilismul, lipsa reperelor, toate acestea sînt lucruri condamnabile, stări de boală, postmodernitatea este eminamente... REA“. Or, această idee trebuie îmblînzită din start. Stadiul actual al culturii nu este neapărat o bălăceală disperată într-o apă fără fund, el poate părea astfel de la distanţă (aşa cum joaca unor copii poate părea o goană iraţională). Apropiindu-ne şi acceptînd alte direcţii filozofice, vom vedea că bălăceala este de fapt o abluţiune, un minicatharsis faţă de metanaraţiunile care îl stăpînesc din plin pe autorul nostru uscat şi solidar. Distracţia aparent abulică a copiilor va fi (pur şi simplu) un alt mod de a creşte, cu mult mai instructiv decît sufrageria idealistă a părinţilor. Lyotard vorbea nu o dată despre „paralogism“ ca soi de gîndire proaspătă, ca neologism dezbărat de cadrele necruţătoare ale modernităţii. Să fie oare această revenire critică un fapt complet reprobabil? Iată ideea faţă de care mă situez diametral opus: „Cine continuă să mai apere nihilismul e un neputincios moral“. Abjurarea universală a Ideilor să fie oare un act de neputinţă? În opinia mea, să găseşti „mots de passe“ (