În mod obişnuit, Ovidiu Simion ar fi trebuit să facă regalul oricărui editor. Toate ingredientele succesului erau reunite în jurul lui. Un autor necunoscut, complet retras, decuplat de la toate mondenităţile literare, de la toate circuitele şi reţelele de influenţă, un antistar ce putea fi uşor împins, tocmai datorită „misterului“ său, spre centrul fierbinte şi etern-roitor al curiozităţii publice. Dar şi un stilist desăvîrşit, atent la fiecare cuvînt şi la fiecare frază, capabil de o fluenţă şi de o limpezime care ascund însă o gîndire sofisticată – aşadar, cineva capabil să hrănească şi nevoia naturală de naraţiune, şi nevoile superioare ale spiritului.

Ovidiu Simion, Virginica, roman, Editura Aula, Colecţia „Frontiera“, Braşov, 2008, 272 p.

Ovidiu Simion, Metamorfozele Lolitei, eseu, Editura Aula, Braşov, 2009, 96 p. De asemenea, o temă insolită, provocatoare, subversivă, iritantă – relaţia sexuală dintre adulţi şi minori, definiţia sanităţii şi a perversiunii, a normalităţii şi a nebuniei. La care se adaugă relaţia de discipolat, de intimă interpolare, cu unul dintre marii maeştri ai prozei postbelice, Vladimir Nabokov, a cărui Lolita reprezintă nu doar modelul cu care romanul Virginica se află în permanent comerţ, ci şi subiectul unui remarcabil eseu publicat de Ovidiu Simion la puţin timp după romanul deja evocat. Cu toată discreţia care-i atestă profunzimea şi autenticitatea, ataşamentul autorului pentru celebrul estet şi cetăţean al universului de origine rusă are o inevitabilă încărcătură polemică, ba e chiar exploziv-polemică, în raport cu tendinţa dominantă de a-ţi căuta maeştrii la restaurantul Uniunii locale a Scriitorilor sau printre autorii bestsellerurilor occidentale de sezon. A face transparentă opacitatea Cu toate acestea, nici romanul şi nici eseul nu au avut parte de receptarea meritată, şi aceasta, pe lîngă eventuale