Federaţia fotbalului românesc îşi sărbătoreşte însutita sa existenţă. Ceremoniile care marchează momentul au un impresionant ştaif de import. Reprezentanţii altor asociaţii naţionale şi ai unor prestigioase cluburi europene, prezenţa la festivităţi a unor personalităţi de talia lui Lennart Johansson sau Michel Platini conferă onorabilitate indiscutabilă evenimentului.

Iar organizarea unui Comitet Executiv al UEFA la Bucureşti reprezintă un certificat de bună purtare pe care forul european îl acordă FRF. Un cadou de nepreţuit al musafirilor noştri, care recompensează, pe merit, spun eu, strădania organizatorilor de a fi la înălţime. Ţinuta de gală a invitaţilor din străinătate lustruieşte frumos fotografia momentului. Nu însă într-atât de frumos încât să nu observăm în planul secund al imaginii feţele mototolite ale unor nuntaşi autohtoni. Ale unor indivizi proşti şi fuduli, sugrumaţi de ranchiună sau striviţi de obedienţă. Contrapunerea acestor cadre scoate şi mai mult în evidenţă obişnuinţele păcătoase în care ne petrecem amarul.

Distincţiile, premiile, diplomele şi celelalte cocarde acordate de federaţie vieţaşilor din fotbal au stârnit reacţii de o sinceritate maximă şi, firesc, tot atât de subiective. Din acest punct de vedere Dumitru Dragomir şi Ion Crăciunescu au bătut extremele. Corleone s-a simţit bine în pielea lui, fiindcă a primit cel mai mare premiu, "cel cu diamant". El a declarat pe proprie răspundere că respectivul premiu este pe deplin meritat după o viaţă de om dedicată fenomenului. În replică, Ion Crăciunescu a bătut drumul până la locul faptei doar pentru a juca scena refuzului ostentativ. Fostul arbitru a spus că nu putea primi nu ştiu ce distincţie din mâinile care, printr-o decizie abuzivă (n-am ştiut până acum că şi mâinile au capacitatea de a lua decizii!), i-au îngrădit dreptul de a îmbătrâni în carieră.

@N_P