Pe vremea cînd mă ocupam de imaginarul copilăriei, eram fascinată de reprezentările de secol XIX ale vîrstelor omeneşti, pe treptele unei scări simbolice. În majoritatea gravurilor pe care le-am putut consulta, în prima jumătate a vieţii omul urca patru trepte, şi ajungea la maximum de putere pe treapta a cincea; apoi cobora, din ce în ce mai încovoiat, în baston şi apoi în cîrje, ultimele patru trepte. Era frustrant pentru cercetătorul copilăriei, dar simptomatic pentru mentalitatea vremii, faptul că nu exista nici o treaptă destinată micii copilării, dar existau în schimb patru trepte destinate diferitelor etape ale bătrîneţii. În mod cutremurător, dedesubtul primei trepte a vieţii apărea un pătuţ de copil, la fel cum, simetric, dedesubtul ultimei trepte apărea un pat mare în care se lăfăia moartea. Aşadar, cu doar două secole în urmă, pentru cultura savantă a oraşului, bătrîneţea constituia o întreagă jumătate din viaţa omului, perioadă nicidecum ruşinoasă, chiar dacă din ce în ce mai fragilă.

Mă întreb cum s-a ajuns în mai puţin de două secole la dispariţia din lume a bătrîneţii " prin eufemizare " sau cum s-a ajuns în România de la cine n-are bătrîni, să-şi cumpere, la te caută moartea pe-acasă, tataie!

Cine are bătrîni e mai bogat. Bunica Irinei, Caterina, se făcuse tot mai puţină la bătrîneţe, avea dureri reumatice cumplite, iar picioarele îi deveniseră de nefolosit. În schimb, mintea, dar mai ales limba, îi rămăseseră tinere şi ascuţite. În fiecare dimineaţă, Caterina se gătea, se pieptăna şi se farda şi apoi era aşezată de către ai ei pe canapeaua din mijlocul casei, de unde putea controla totul. Irina şi-o amintea ca pe o păpuşă de divan, cu fusta rotund aranjată în jurul trupului, arătînd nemulţumită cu degetul deformat de gută către lucrurile care nu mergeau cum trebuie în gospodărie, corectîndu-şi şi admonestîndu-şi toţi membrii familiei