Trebuie să vedem în poreclă doar alternativa neprotocolară a identităţii din buletin?
Nici vorbă. Porecla e mai degrabă diagnosticul parodic prin care cineva pune accent pe slăbiciunea unui seamăn. Printre copii, fixarea unei porecle înseamnă candoare, cruzime şi cinism. Puştanii nu fac aluzii şi nu vibrează la calambururi. Ţinta lor e imperfecţiunea fizică, fie ea un nas coroiat, o ureche clăpăugă sau o pereche de picioare subţiri ca nişte fuse. Maturii sunt cei care mută poreclele din zona corporalităţii în cea a caracterului. De fapt, e vorba doar de o deplasare a accentului, nu de o desprindere totală de înfăţişarea poreclitului. O poreclă bine aleasă leagă o particularitate fizică de un beteşug etic sau comportmental. Şi parcă nicăieri nu se vede mai bine lucrul acesta ca în politica românească de tranziţie.
Şi totuşi, poreclele zoologice date politicienilor noştri nu apar în premieră la începutul lui ianuarie 1990. Impresia de faună sau măcar de menajerie e mult mai veche. Un bun exemplu oferă, în primele decenii ale secolului trecut, Alecu Constantinescu, zis „Porcu’”, văzut în epocă drept un „excelent manevrier politic” şi aflat în fruntea mai multor ministere: Interne, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ. După un veac, ştafeta suină s-a oprit la Adrian Păunescu, ştampilat astăzi cu aceeaşi poreclă. În acest caz, poreclitorul a mixat gabaritul şi producţiile encomiastice de pe vremuri ale poetului. Mai mult, Adrian Păunescu a contribuit la consolidarea propriei porecle, strigându- i patetic unei femei care-i reproşa abaterile din trecut: „Da, doamnă, sunt un porc! Sunt porcul dumneavoastră de serviciu!”.
E greu să găseşti un partid din care poreclele animaliere să lipsească - iată un fapt cu adevărat democratic. Cât despre vietăţile care inspiră supranume de politicieni, ele sunt imposibil de încadrat într-un tipar.
