Dupa ce si-au muiat limba in toate temele pe care sfetnicii le-au decretat numai bune de ametit electoratul, de la temperatura ogorului pentru insamantare la celule stem, fermentatia branzei, anticoruptia la licurici, integrare europeana cu spinarea dreapta si lefuri de mii de euro la capatul cincinalului, apoi au tras o lista cu pomeni pe motivul ca nu te poti impotrivi dorintei de mai bine, politicienilor le-a mai ramas ceva in tentativa de a smulge iubirea din inimile ramase fara simtire: adevarul.
Nu adevarul contemplativ, accesibil celor care descopera natura, orasul si oamenii. Si nici cel care transforma dorintele in fantasme, cu unica legatura cu realitatea prin faptul ca au ca sursa personaje care exista (tomuri cu autostrazi, de exemplu).
Ci adevarul pe care niciodata, in nicio situatie, un politician nu este sfatuit sa-l spuna. Care are legatura cu neputinta, eroarea in apreciere, lipsa de discernamant si scheletii din dulap. Adica lucruri pe care le stie tot romanul, dar i se transmite ca are orbul gainilor, limite in judecata si incompetenta in a aprecia afacerile statului, nefiind instruit.
Adevarul, rostit in cadrul unui exercitiu de dezinhibitie, si mai apoi cu forta pe care ti-o da linia dreapta, ar avea si efectul scontat de toti consilierii de campanie: ar produce impresie artistica, ar umaniza si ar manipula eficient sentimente.
Imi vine in minte un exemplu: episodul scrisorii trimise de Calin Popescu Tariceanu lui Traian Basescu pentru a-l ajuta pe Dinu Patriciu in afacerile cu procurorii. O dezvaluire care n-a mirat pe nimeni decat pentru faptul ca s-a produs si i-a adus presedintelui un capital de imagine enorm.
Desigur ca am asistat la desfasurarea unui interes electoral, pentru ca altfel, dezvaluirea aparea in momentul trimiterii scrisorii.
Aseara, Crin Antonescu a presta
