Vlad Moldovan Blank Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 82 p. Îmi dau seama, trebuie s-o spun, că a-l plasa pe Vlad Moldovan undeva în continuarea Ochilor roşii polaroid, volumul de debut al Gabriellei Eftimie, poate părea un gest cel puţin disperat. Tezist, menit a susţine o direcţie care nu există, dar în slujba căreia ţin cu toate forţele să mă angajez. Se va spune probabil că, reiterînd, de fapt, tardiv şi inutil, gestul pe care Ion Manolescu l-a făcut cu mai mult de zece ani în urmă, în celebrul articol din România literară, „Un manifest postmodernist“, în care blama, printre altele, scriitorimea pentru lipsa ei de interes faţă de minunatele evoluţii ale societăţii tehnice, forţez şi eu cîteva note pentru a obţine sound-ul unei direcţii VR în poezia ultimului val. Şi totuşi, fix în continuarea Ochilor roşii polaroid este locul acestui Blank. Şi nu mă refer aici nici la o influenţă de tehnică – versul care se poticneşte narativ şi tendinţa spre licenţe sintactice la Vlad Moldovan nu au nimic de a face cu tăieturile operate metronomic de Gabriella Eftimie – şi nici la piesele de decor semantic, preponderent din zona urbanului şi a VR-ului, la Gabriella, şi alunecînd semnificativ spre obiectele din natură, la Vlad, ci la sensul parcurgerii unor etape. Astfel, dacă în Ochii roşii polaroid se glisa în dublu sens de la realitate la realitatea virtuală, creierul rămînînd întotdeauna dincolo sau dincoace, în contiguitatea interfeţei, în Blank zona de graniţă dispare pur şi simplu, ca şi cum personajul a adunat date din două lumi şi le-a copiat într-un singur folder, ajungînd să se mişte acum cu totul, creier şi carcasă, în R+VR, singura lume posibilă fiind aceasta, suma celor două: „Ar trebui să scrie exit undeva,/ poate dincolo de rădăcinile de scaiete,/ acolo unde e doar învelişul şi iar/ învelişul“. La Gabriella Eftimie, creierul este cel conectat pe