Pentru două săptămîni, mi-am luat vacanţă de Franţa şi m-am scufundat în moravurile româneşti cu nostalgia celui care n-a crescut într-un incubator occidental, ci într-o "ogradă" obişnuită din Estul Europei. Pentru că " după cum spune o vorbă pe cale de a deveni clişeul preferat al emigraţiei româneşti " e adevărat: trebuie să pleci de acasă ca să-ţi fie dor de România. Problema apare cînd te izbeşte mai întîi România de care nu ţi-e dor. Îţi sar în ochi gesturile excesive sau, dimpotrivă, absenţa oricărui gest în situaţii în care s-ar cere curajul unei opinii. Mecanismul dorului e însă perfid şi, adesea, după cîteva zile, se produce o miraculoasă dizolvare în peisaj, reîmbraci gesticulaţia "locală" şi capitulezi, eşti din nou îngăduitor, mai întîi cu tine, apoi cu ceilalţi, cu toată lumea, la urma urmei, ăsta sînt, ăştia sîntem.
Cine sîntem, de fapt? Probabil ceea ce rămîne agăţat pe retină după ce am asimilat (şi inutilizat?) buna doză de îngăduinţă, livrată odată cu dorul, "la pachet". Sîntem ceea ce facem şi azi, şi mîine, în pătrăţica noastră, iar gesturile de fiecare zi ale unui popor, tocite, adică intrate în firescul trupului şi al minţii, îi trădează firea, îi conturează şi perpetuează personalitatea, îl diferenţiază sau apropie de specificul altui popor. Timp de două săptămîni am "recuperat" deci din gesturile cu pricina. M-am plimbat de mai multe ori cu tramvaiul şi, cum astfel ajungi să fii, la propriu, mai aproape de oameni o bună legănare de timp, am privit spectacolul gesturilor largi, dezinvolte şi uşor repezite prin care-şi făceau semnul crucii, ori de cîte ori vagonul trecea prin faţa unei biserici. Iar la Iaşi evlavia are motive să se dea pe faţă la fiecare doi paşi.
Mi-am făcut apoi eu însămi cruce. În faţa blocului pentru care plătisem peste o mie de euro, alături de miile altor locatari, pentru a fi refăcută faţada, într-un verd
