Pierre Bayard Le Plagiat par anticipation Éditions de Minuit, Collection „Paradoxe“, Paris, 2009, 160 p. În ianuarie 2009 a apărut, la Minuit, în Paris, ultima carte a faimosului Pierre Bayard, autorul bestsellerului internaţional Comment parler des livres que l’on n’a pas lus, cunoscut publicului român din traducerea controversatei cărţi, la Editura Polirom, anul trecut (Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit). O nouă traducere este proaspăt ieşită de sub tipar la Editura Art: Cum se ameliorează operele ratate?, carte apărută prima oară în Franţa, în 2000 (Comment améliorer les œuvres ratées). Beneficiind de traduceri în engleză, spaniolă, germană şi, iată, în română, teoreticianul literar şi psihanalistul (!) Pierre Bayard nu încetează să suscite reacţii diverse, controverse sau admiraţie. Fiecare ipoteză lansată de el intră în categoria straniului, categorie evitată cu acribie de teoreticienii sau de criticii profesionişti. Studiile sale sînt cel mai frecvent receptate în spaţiul francez drept un amestec de eseu şi ficţiune, un soi de scrieri fantastice, de texte indecidabile (sintetizează Florian Pennanech în „L’histoire n’existe pas“, recenzie publicată în Acta fabula pe 2 martie 2009). Ipoteze precum: Claudius nu l-a omorît pe tatăl lui Hamlet (în Enquête sur Hamlet. Le Dialogue de sourds, 2002), Agatha Christie şi Conan Doyle s-au gîndit, de fapt, la un alt final pentru romanele lor poliţiste, dar textul a fost mai puternic decît ei (în Qui a tué Roger Ackroyd?, 1998, şi L’Affaire du Chien des Baskerville, 2008) sau viitorul este scris dinainte în literatură, aşa cum arată cazurile faimoase ale Virginiei Woolf, Franz Kafka sau Émile Verhaeren, care au anticipat, în ceea ce au scris, lucruri ulterior trăite (în Demain est écrit, 2005), nu pot lăsa indiferent nici un tip de cititor. Se poate, însă, ca ultima carte să fie şi cea mai controversat