De la sistemul de pensii s-au aşteptat în ultimii ani cele mai multe minuni. Milioane de români şi-au dorit ca pensiile să crească. Din păcate, aşteptările le-au fost rar îndeplinite, şi niciodată pe de-a-ntregul. Toate datele fundamentale din economie arată că pensiile au şi vor avea probleme de creştere. Calculele reci, economice demonstrează că economia românească nu poate genera creşterea susţinută a fondurilor alocate pensiilor. O palidă consolare este că multe sisteme de pensii din Europa se confruntă cu dificultăţi asemănătoare cu cel românesc.
Să ne întoarcem aşadar la România. În acest moment, un salariat susţine prin contribuţiile pe care le plăteşte (el şi firma sau instituţia la care lucrează) un pensionar şi jumătate. Adică, astăzi, în România, sînt patru milioane de salariaţi şi şase milioane de pensionari. Cum s-a ajuns aici? Totul a început în anii ’90, cînd în locul disponibilizărilor de personal s-a preferat să se facă derogări de la rigorile ieşirii la pensie (în sensul relaxării condiţiilor de pensionare). Rezultatul a fost că s-a salvat rata şomajului, dar a crescut numărul pensionarilor.
Efectul economic a fost simplu: a scăzut numărul celor care cotizau la fondul de pensii şi a crescut numărul celor cărora trebuia să li se plătească pensiile. Din această ecuaţie a rezultat că statul a plătit pensii mai mici către tot mai mulţi. Este foarte interesant faptul că, dintre pensionarii actuali, doar ceva mai mult de jumătate au cotizat întregul stagiu (numărul de ani) prevăzut de lege. Economic, acest lucru a însemnat încă o mare problemă bugetară.
Sistemul de pensii, inventat de Bismarck şi evident adaptat de-a lungul timpului, se bazează în esenţă pe trei parametri importanţi: cîţi oameni cotizează, cît timp plătesc contribuţiile şi cîţi pensionari trebuie plătiţi. Cînd unul dintre aceşti factori se deteriorează (sau toţi tre