"Conducem vreo 30 de mile pe autostrada spre San Diego şi ieşim spre est. După încă 5 mile vom ajunge." " îmi spune Andres, colegul meu din Bogota. Mergeam spre un "retirement house", o casă de pensionari, unde ar fi trebuit să o întîlnim pe doamna Marlene Goldstein. Atunci, adică exact acum zece ani, dumneaei avea 96 de ani. Nu ştiu dacă mai trăieşte şi astăzi, bunul-simţ mă îndeamnă să cred că nu, dar niciodată nu poţi fi sigur de astfel de chestiuni. Mergeam pentru a înregistra istoria sa de viaţă " exerciţiu indispensabil devenirii unui antropolog. Dna Goldstein era dintr-o familie de evrei care a părăsit Germania în anii 1930 pentru a ajunge iniţial în Columbia. Marlene a fost singura din familie care s-a căsătorit cu un american şi a emigrat ulterior în Statele Unite.
Pe drum am tot schimbat impresii şi ne-am creat aşteptări asupra locului în care vom ajunge. Evident, nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru ce aveam să găsim sau să aflăm, însă anticiparea este un virus destul de răspîndit printre noi, oamenii. Soarele californian nu se dezminţea nici în acea zi, răsfăţîndu-ne la limita suportabilului, cu căldura şi lumina sa de platou cinematografic. Am luat exitul ştiut spre est şi, printre eucalipţi de import şi palmieri autohtoni, am zărit ce a mai rămas din ţinuturile ude (mlaştinile) ale Californiei de Sud " acum lacuri regularizate, amenajate şi înconjurate de cartiere de case standardizate. La un moment dat, un indicator ne conduce spre locul căutat. Intram pe sub o poartă de lemn, cu doi stîlpi înalţi care susţin o emblemă arcuită ce ne urează bun-venit. Dintr-o gheretă de lemn impecabilă, un domn în uniformă ne întreabă unde mergem şi ne verifică numele pe lista invitaţilor acelei zile; dna Goldstein, conform regulamentului, a anunţat vizita noastră din timp.
Odată trecuţi de acea poartă am intrat într-o lume a bătrîneţii sclipitoare. C
